Articolul “A Ladder of Citizen Participation” de Sherry R. Arnstein din 1969 explorează conceptul de participare a cetățenilor și propune o tipologie sub forma unei scări cu opt trepte, fiecare reprezentând niveluri diferite de putere și influență pe care cetățenii le pot avea în procesele de planificare și decizie.
Introducere și Context
Arnstein subliniază controversele și retorica exacerbată din jurul conceptelor de „participare a cetățenilor”, „controlul cetățenilor” și „implicarea maximă a săracilor”. Ea argumentează că adevărata participare a cetățenilor implică redistribuirea puterii, astfel încât cei care sunt în prezent excluși din procesele politice și economice să fie incluși în mod deliberat.
Definirea Participării Cetățenești
Participarea cetățenească este descrisă ca un termen general pentru puterea cetățenilor. Aceasta include strategiile prin care cei defavorizați pot influența partajarea informațiilor, stabilirea obiectivelor și politicilor, alocarea resurselor fiscale, operarea programelor și distribuirea beneficiilor.
Tipologia Participării Cetățenești
Arnstein introduce o scară a participării cetățenești formată din opt trepte, fiecare reprezentând un nivel diferit de putere și influență:
- Manipularea: Cetățenii sunt implicați doar pentru a fi educați sau pentru a susține planurile deja stabilite de deținătorii puterii. Acesta este un nivel de „non-participare”.
- Terapia: Participarea este mascată sub forma terapiei de grup, unde accentul este pus pe ajustarea valorilor cetățenilor, mai degrabă decât pe schimbarea condițiilor care le afectează viața.
- Informarea: Fluxul de informații este unidirecțional, de la oficiali către cetățeni, fără a oferi oportunități reale de feedback sau negociere.
- Consultarea: Opinile cetățenilor sunt solicitate, dar nu există nicio garanție că aceste opinii vor fi luate în considerare în deciziile finale.
- Placarea: Cetățenii au un anumit grad de influență, dar aceasta este adesea simbolică. Ei pot oferi sfaturi, dar decizia finală rămâne la deținătorii puterii.
- Parteneriatul: Puterea este redistribuită prin negocieri între cetățeni și deținătorii puterii, permițând un angajament real în procesul decizional.
- Puterea Delegată: Cetățenii obțin autoritatea decizională dominantă asupra unui plan sau program specific, având o influență semnificativă asupra rezultatelor.
- Controlul Cetățenilor: Cetățenii dețin controlul complet asupra programelor și instituțiilor, fiind responsabili de toate aspectele manageriale și politice.
Limitările Tipologiei
Arnstein recunoaște că această tipologie este o simplificare și că în realitate pot exista mult mai multe niveluri intermediare de participare. De asemenea, subliniază că atât cetățenii, cât și deținătorii puterii nu sunt grupuri omogene, ci includ o varietate de interese divergente și subgrupuri.
Critica non-participării și tokenismului
Arnstein subliniază diferențele critice dintre ritualul gol al participării și puterea reală necesară pentru a influența rezultatul procesului. Ea critică nivelurile inferioare ale scării pentru că oferă o iluzie de participare, permițând deținătorilor puterii să mențină status quo-ul și să susțină că toate opiniile au fost luate în considerare fără a implementa schimbări reale.
Exemplificarea prin programe federale
Articolul utilizează exemple din programele federale precum reînnoirea urbană, anti-sărăcia și Model Cities pentru a ilustra nivelurile de participare. Aceste exemple demonstrează cum diferite niveluri de participare pot afecta eficiența și relevanța programelor pentru comunitățile vizate.
Consecințele participării limitate
Arnstein subliniază că participarea limitată sau simbolică poate duce la frustrare și ostilitate din partea celor excluși. Ea sugerează că această frustrare poate fi transformată într-o cerere de niveluri autentice de participare, unde cetățenii au resursele și cunoștințele necesare pentru a influența procesele decizionale.
Rolul organizării comunitare
Arnstein menționează importanța unei baze de putere organizată în comunitate și a resurselor financiare necesare pentru a susține liderii cetățeni și pentru a angaja tehnicieni și consilieri. Acest suport este esențial pentru ca cetățenii să aibă o influență reală în procesele decizionale și să asigure că parteneriatele cu deținătorii puterii sunt efective.
Observații finale
Articolul subliniază că deținerea puterii de către cetățeni este adesea rezultatul luptei și presiunilor exercitate de aceștia, mai degrabă decât al unui cadou oferit de deținătorii puterii. Arnstein încurajează o înțelegere mai profundă a gradării participării cetățenești pentru a clarifica cererile tot mai stridente ale cetățenilor și răspunsurile confuze ale deținătorilor puterii.
Concluzii
Articolul lui Arnstein rămâne o analiză provocatoare și relevantă a dinamicii puterii în participarea cetățenească. Ea argumentează că adevărata participare necesită mai mult decât implicarea simbolică, cerând o redistribuire reală a puterii care să permită cetățenilor să influențeze în mod semnificativ procesele decizionale și să beneficieze de resursele societății.
Articolul lui Roger Hart, „Participarea copiilor: de la tokenism la cetățenie”, analizează conceptul de participare a copiilor și propune o abordare gradată, similară cu scara participării cetățenilor a lui Arnstein. Fiecare treaptă reprezintă un nivel diferit de implicare, de la tokenism la participare autentică și semnificativă.
Introducere și context
Autorul începe prin a sublinia importanța participării copiilor ca drept fundamental și ca element esențial pentru dezvoltarea lor. El evidențiază faptul că participarea copiilor este adesea limitată la niveluri superficiale, unde vocile lor sunt ignorate sau manipulate.
Definirea participării copiilor
Participarea copiilor este definită ca procesul prin care copiii sunt implicați în mod activ în luarea deciziilor care îi afectează, în proiectele comunitare și în viața socială. Hart argumentează că participarea autentică a copiilor necesită o schimbare de paradigmă, de la a-i vedea ca beneficiari pasivi la a-i recunoaște ca actori sociali cu drepturi și responsabilități.
Tipologia participării copiilor
Hart propune o scară a participării copiilor, similară cu cea a lui Arnstein, dar adaptată la specificul vârstei și dezvoltării copiilor:
- Manipulare: Copiii sunt folosiți ca instrumente pentru a legitima deciziile adulților, fără a avea o contribuție reală.
- Decorare: Copiii sunt prezenți în evenimente sau proiecte pentru a crea o imagine pozitivă, fără a li se oferi oportunități de participare reală.
- Tokenism: Copiii sunt consultați în mod superficial, opiniile lor fiind ignorate sau folosite selectiv.
- Informare: Copiii primesc informații despre decizii și proiecte, dar nu li se oferă oportunități de a-și exprima opiniile sau de a influența rezultatele.
- Consultare: Copiii sunt consultați și opiniile lor sunt luate în considerare, dar decizia finală rămâne la adulți.
- Participare inițiată de adulți: Copiii sunt implicați în proiecte inițiate și conduse de adulți, dar au un anumit grad de autonomie și responsabilitate.
- Participare inițiată de copii: Copiii inițiază și conduc propriile proiecte, cu sprijinul adulților.
- Participare a copiilor ca cetățeni: Copiii sunt recunoscuți ca cetățeni cu drepturi depline și sunt implicați în toate aspectele vieții comunitare, alături de adulți.
Limitările tipologiei
Se recunoaște că această tipologie este o simplificare și că în realitate pot exista mai multe nuanțe și niveluri intermediare de participare. El subliniază, de asemenea, că participarea copiilor trebuie adaptată la contextul cultural și la capacitățile individuale ale fiecărui copil.
Critica non-participării și tokenismului
Autorul critică nivelurile inferioare ale scării pentru că perpetuează inegalitățile de putere între adulți și copii și pentru că nu reușesc să valorifice potențialul copiilor. El argumentează că tokenismul poate fi chiar mai dăunător decât non-participarea, deoarece creează o iluzie de participare și poate duce la dezamăgire și cinism.
Exemple de participare autentică a copiilor
Se oferă exemple de proiecte și inițiative din întreaga lume care demonstrează beneficiile participării autentice a copiilor. Aceste exemple ilustrează cum copiii pot contribui la îmbunătățirea comunităților lor, la promovarea drepturilor lor și la dezvoltarea abilităților și competențelor necesare pentru a deveni cetățeni activi și responsabili.
Concluzii
Articolul lui Hart este un apel la acțiune pentru a promova participarea autentică a copiilor la toate nivelurile societății. El argumentează că participarea copiilor nu este doar un drept, ci și o investiție în viitorul nostru comun.
Articolul „Includerea tinerilor în scara participării cetățenești: Adăugarea treptelor de consimțământ, advocacy și încorporare” de Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim (2019) explorează participarea tinerilor în procesele de planificare urbană, propunând o extindere a tipologiei „Scării participării cetățenești” a lui Arnstein pentru a reflecta mai bine implicarea tinerilor.
Context și problemă
Autorii subliniază că, în mod tradițional, tinerii sunt excluși din procesele de planificare, deși există o recunoaștere crescândă a valorii și cunoștințelor pe care le pot aduce. Cu toate acestea, planificatorii se confruntă cu dificultăți în a găsi modalități de a încorpora ideile și deciziile tinerilor într-un mod care să nu fie exploatator, simbolic sau coercitiv.
Revizuirea literaturii
Articolul trece în revistă literatura de specialitate privind participarea tinerilor, subliniind evoluția de la o abordare bazată pe advocacy la una bazată pe drepturi. Autorii discută despre beneficiile participării tinerilor, cum ar fi dezvoltarea competențelor civice și îmbunătățirea luării deciziilor, precum și despre barierele existente, cum ar fi percepțiile adulților despre tineri ca fiind imaturi sau vulnerabili.
Ambele articole, atât cel al lui Roger Hart (1992) cât și cel al colectivului Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim (2019), subliniază importanța participării tinerilor, dar există și unele diferențe în abordările lor. Roger Hart se concentrează pe o gamă largă de activități participative, de la joacă și muncă până la implicarea în proiecte comunitare și cercetare (1992), în timp ce Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim se axează în mod special pe participarea tinerilor în procesele de planificare urbană (2019). Roger Hart propune o scară a participării care include atât inițiative conduse de adulți, cât și de copii (1992), în timp ce Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim (2019) își concentrează analiza pe treptele intermediare dintre „placare” și „parteneriat” în scara lui Sherry R. Arnstein (1969), propunând noi trepte specifice participării tinerilor.
O altă diferență constă în modul în care cele două articole abordează rolul adulților în participarea tinerilor. Roger Hart subliniază importanța implicării adulților ca facilitatori și ghizi, recunoscând totodată potențialul tinerilor de a iniția și conduce propriile proiecte (1992). Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim, pe de altă parte, se concentrează pe rolul planificatorilor și al factorilor de decizie în crearea unor oportunități semnificative de participare pentru tineri, subliniind necesitatea unei redistribuiri a puterii și a unor parteneriate autentice între adulți și tineri (2019).
În cele din urmă, ambele articole recunosc provocările și complexitățile participării tinerilor. Roger Hart discută despre factorii care pot influența capacitatea copiilor de a participa, cum ar fi dezvoltarea socială și emoțională, clasa socială și genul (1992). Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim evidențiază barierele instituționale și structurale în calea participării tinerilor și necesitatea unor cercetări suplimentare pentru a înțelege mai bine aceste complexități (2019).
Studii de caz
Autorii analizează trei studii de caz de inițiative de planificare axate pe tineri: “Y-PLAN”, “YEAH!” și “Growing Up Boulder (GUB)” (prezentate mai jos). Aceste studii de caz ilustrează diferite niveluri și abordări ale participării tinerilor, de la consultare și advocacy până la parteneriat și încorporare în procesele decizionale.
Noi trepte ale participării
Pe baza studiilor de caz, colectivul de autori Botchwey/ Johnson/ O’Connell/ Kim (2019) propune trei noi trepte pentru scara participării tinerilor, situate între „placare” și „parteneriat” în scara originală a lui Sherry R. Arnstein (1969):
- Consimțământ: Adulții oferă tinerilor permisiunea de a-și împărtăși viziunile și de a participa la proiecte, dar puterea decizională finală rămâne la adulți.
- Advocacy: Tinerii pledează pentru schimbări și propun proiecte, dar nu există un parteneriat formal cu factorii de decizie.
- Încorporare: Tinerii sunt integrați în toate etapele procesului de planificare, iar opiniile lor sunt luate în considerare în mod semnificativ, deși adulții păstrează controlul final.
Direcționarea puterii
Autorii subliniază că direcționarea puterii este un aspect important al participării tinerilor. În unele cazuri, adulții acordă putere tinerilor (consimțământ și încorporare), în timp ce în altele, tinerii își asumă puterea (advocacy).
Recomandări pentru practică
Articolul oferă recomandări pentru planificatori cu privire la modul de a implica în mod autentic tinerii în procesele de luare a deciziilor. Acestea includ alegerea formelor adecvate de participare în funcție de context, extinderea obiectivelor de implicare, explorarea unor noi tehnici de implicare și ascultarea atentă a opiniilor tinerilor.
Concluzii
Autorii concluzionează că, deși există progrese în ceea ce privește implicarea tinerilor în planificare, există încă rezistență în a extinde participarea și puterea acestora. Ei subliniază importanța centrării nevoilor și dorințelor tinerilor în discuțiile despre participarea lor și necesitatea unor cercetări suplimentare pentru a înțelege mai bine nuanțele participării tinerilor.
Y-PLAN (Youth-Plan, Learn, Act, Now):
Y-PLAN este un curriculum axat pe tineri, care îi învață pe adolescenți despre problemele civice și municipale, încurajându-i să lucreze la probleme din lumea reală care afectează comunitățile lor. Programul a început în California și s-a extins în SUA și în lume. Grupurile Y-PLAN constau de obicei dintr-o coaliție de elevi de liceu și studenți absolvenți, liceenii fiind planificatorii principali, iar studenții absolvenți fiind antrenorii lor. Proiectele timpurii Y-PLAN s-au confruntat cu obstacole în participarea tinerilor. Inițial, feedback-ul elevilor a fost mai degrabă simbolic decât autentic. Cu toate acestea, experiențele pozitive dintre clienți și tineri au construit o reputație pozitivă pentru Y-PLAN ca instrument de implicare autentică a comunității. Proiectele ulterioare au oferit tinerilor mai multă putere în procesele de planificare, iar puterea lor s-a extins treptat, ajungând să se apropie de parteneriat. Y-PLAN contribuie la creșterea participării tinerilor atât în teorie, cât și în practică. Teoretic, combinația dintre participarea cetățenilor și modelele comunității de practică creează un mediu de învățare puternic și activ pentru tineri. În practică, proiectele Y-PLAN au demonstrat că pot extinde participarea tinerilor, oferindu-le oportunități unice de a învăța despre comunitățile lor și de a se implica cu factorii de decizie.
YEAH! (Youth Engagement and Action for Health):
YEAH! este un program educațional și de advocacy care încurajează tinerii să pledeze pentru schimbări de politici, sisteme și mediu construite legate de sănătate, obezitate și activitate fizică. Programul a început ca parte a Inițiativei pentru obezitatea infantilă din județul San Diego (CA) înainte de a se extinde în SUA. Tinerii primesc lecții de advocacy și responsabilizare în timp ce încep procesul de a determina ce aspect al politicii sau al mediului construit doresc să investigheze. Structura proiectelor YEAH! extinde participarea tinerilor, dar caracterul acestei participări diferă de cel al altor programe de planificare pentru tineri. Tinerii YEAH! inițiază procesul de planificare; în mod obișnuit, un proiect sau o schimbare de politică nu este propusă până când tinerii nu o caută și o propun ei înșiși. Acest lucru permite o abordare activistă în care comunitatea solicită factorilor de decizie care îi reprezintă schimbări care vor îmbunătăți viața alegătorilor lor. Cu toate acestea, YEAH! limitează, fără îndoială, participarea în concepțiile lui Arnstein și Hart, deoarece tinerii au foarte puțin control asupra implementării cu succes a ideilor lor. Deși advocacy-ul poate contribui imens la creșterea personală și la schimbarea pozitivă a comportamentului în materie de sănătate, potențialul de schimbare a mediului este inconsecvent și adesea operează pe o cale diferită față de alte forme de participare.
Growing Up Boulder (GUB):
GUB este o inițiativă a orașului Boulder (CO) care se descrie ca fiind „inițiativa orașului prietenos cu copiii și tinerii”. Orașele și locațiile prietenoase cu copiii și tinerii pun drepturile copiilor în prim-planul planificării locale, legilor, politicilor și bugetelor. Programul implică tineri cu vârste cuprinse între 0 și 18 ani ca potențiali parteneri în activitățile și educația de planificare urbană. GUB extinde în mare măsură participarea tinerilor, deoarece oferă un argument puternic pentru o distribuție echilibrată a eforturilor de planificare conduse de tineri și adulți. În cadrul proiectelor GUB, tinerii acționează în mod similar cu membrii adulți ai comunității. Prin centrarea feedback-ului și a opiniei tinerilor într-un proces și o strategie mai amplă de planificare urbană, participarea lor este încurajată de personal, dar tinerii pot alege să nu profite de această oportunitate din diverse motive. Cu toate acestea, există două dezavantaje ale modelului GUB, ambele având limite pentru participarea tinerilor. Primul este că liderii civici trebuie să înțeleagă importanța participării tinerilor pentru a construi o relație cu aceștia. În al doilea rând, modelul GUB este delimitat geografic, ceea ce face mai dificilă tragerea unor concluzii cu privire la puterea programului față de puterea contextului instituțional care permite programului să înflorească.